Întrebarea terapeutică

Scopul unei întrebări terapeutice nu e acela de a oferi sau de a primi un răspuns. Parcă nu poate să rămână pur și simplu o întrebare auzită, nu? Cum ar fi dacă nu ar trebui ca tu să oferi răspunsul unei întrebări? Nu e ca o presiune pe tine pentru a răspunde la orice și imediat?

Întrebarea terapeutică poate avea oportunitatea de a intra înăuntrul tău și a căuta acolo răspunsuri pe care le găsește acolo.

Te provoc să îți imaginezi cum ar fi nu oferi tu răspunsurile. Întrebarea intră și culege din tine răspunsul satisfăcător. Auzul unei întrebări, generează un răspuns în mod organic. Dacă îl oferim pe acela sau îl mai șlefuim… asta e altă întrebare. Întrebarea poate face asta cu o singură condiție. Bine, sunt două condiții. Prima e aceea de a o lăsa să intre și mai bine de a o pofti înăuntrul casei ființei tale. A două este de a te abține. Abține-te să ai toate răspunsurile. Nu e obositor să pretinzi de la tine că poți răspunde la orice întrebare în orice moment? Întrebările sunt impresionate de aceia care se recunosc depășiți de ele. Atât de impresionate încât rămân acolo în tine, iar alături de tine, pe parcursul zilelor trăite împreună, caută ce e important.

Răspunsuri care înmoaie ceva în tine. Așa se simte un răspuns bun, autentic. Ca o bucată de piatră, care a fost dislocată din muntele de "sunt bine" și "nu am nimic" pe care ni le spunem atât de des, ca o mantră.

Răspunsul pe care îl cauți o să-l recunoști după ușurarea pe care o lasă în urma rostirii lui.