A fi privit... bine?!

E o seară cu prietenii, la o masă prea mică pentru câte farfurii s-au adunat pe ea. Cineva spune despre mine un lucru frumos, simplu. Eu râd, ridic din umeri și întreb cine mai vrea apă. Sau zic „Mersi” și îi transmit că aș prefera să depășim momentul stânjenitor. Abia pe drumul spre casă mă întreb ce s-a întâmplat. De ce mi-a fost atât de greu să primesc o observație prietenoasă?

Mi se pare uneori că ne simțim aproape de cineva mai puțin atunci când ne laudă și mai mult atunci când vede în noi omul pe care îl vedem și noi în oglindă. Recunoașterea liniștește. Ne dă senzația că știm unde suntem. Și mai important, știm cine suntem, chiar și atunci când imaginea recunoscută de celălalt ne face rău.

Dacă mă cred greu de iubit, cel care mă privește cu blândețe mă încurcă. Poate și ție ți s-a întâmplat să fii bănuitor și rezervat în fața cuiva care vrea să te ajute. Îi răspund la mesaj cu „lasă, că nu e mare lucru”, apoi îmi caut un defect ca să mă liniștesc, mă retrag exact când se apropie.

Prefer o imagine cunoscută mie decât una mai bună, fiindcă pe cea cunoscută știu s-o port.

Uneori un compliment ne găsește pregătiți ca pentru o dispută. El îți mulțumește pentru ajutor, tu îi spui că n-ai făcut nimic. Ea îți spune că prezentarea a fost frumoasă, tu îi aduci contraargumentul: te-ai bâlbâit la început. Cum am ajuns să ne apărăm de lucrurile bune?

Și totuși, poate că omul care mă vede altfel decât mă văd eu nu îmi strică imaginea, ci o lărgește puțin. Poate crezi că am dreptate, poate crezi că dreptatea e altundeva. Tu pe cine crezi, atunci când privirea celuilalt nu seamănă cu oglinda ta?

Mă gândesc la masa aceea mică. Oricât de puțini am fi, la o masă stăm mereu minim patru: eu, tu, imaginea ta despre mine și imaginea mea despre tine. Data viitoare, sper să las propoziția mai bună să stea puțin la masă, înainte să întreb cine mai vrea apă.