Golul interior

Îmi plac plimbările prin pădure. Cât timp ești în pădure, întreagă lume se rezumă la ce vezi în jur iar atunci când ești singur, toată lumea devine ceva mai mică.

Într-una din incursiunile mele în pădure, am găsit un copac curios. Mi-a atras atenția pata de întuneric ce era prezentă foarte puternic înăuntrul său. M-am apropiat de el și am observat faptul că deși era un copac sănătos în partea de sus, înăuntrul său era un gol întunecat fiind ars, cel mai probabil de un fulger.

Mi-a amintit de senzația de gol interior care este una des întâlnită în cabinet. Unii o aseamănă cu singurătatea, cu abandonul, cu respingerea iar puterea acestei senzații este atât de copleșitoare încât te lasă fără aer. O disperare și un plânset chinuitor în urma căruia cu greu tragi aer căci abia aștepți să-l plângi pe tot.

Dar natura nu are goluri în interiorul ei. Viața dinăuntru copacului și-a forțat drumul spre cer, spre razele soarelui în ciuda celor întâmplate. Asemeni nouă, care ne găsim în fiecare dimineață în fața unei noi zile, în fața unor noi evenimente imprevizibile și totuși mergem înainte prin viață. Fiecare cum poate și cu ce poate.

Curios de cum se simte, am căutat să intru între aceste scoarțe, în acel întuneric. M-am strecurat și pentru câteva momente am privit și ascultat pădurea de parcă aș fi fost un copac.

De acolo, din acel gol interior, am învățat că golul interior reprezintă și posibilitatea de a primi pe cineva înăuntrul tău. Nu e doar o senzație chinuitoare și angoasantă ci și un spațiu poate deveni ceva profund și pe care îl poți folosi odată ce îl accepți înăuntrul tău. Am învățat că doar fiindcă este, asta nu înseamnă că bucuria, mulțumirea sau apropierea nu pot crește pe lângă el.

Îmi plac plimbările prin pădure. Mă ajută să învăț ceva despre mine, ceva despre noi.