Seara pe care mă gândesc s-o refuz

Primesc o invitație. O seară cu oameni pe care îi cunosc și pe care ar urma să îi cunosc. Vineri, la ora șapte.

Țin telefonul în mână și scriu „Vedem”, deși am hotărât deja. Cuvântul rămâne pe ecran ca o ușă lăsată întredeschisă, ca să pot să mă prefac că încă n-am ales.

Dacă anxietatea e teama de ceea ce s-ar putea întâmpla, asta ce e? Că parcă aș vrea să merg dar parcă n-aș vrea. Anxietatea se hrănește din imaginație și, mai ales, din felul în care credem că ne va afecta.

Pot să merg fiindcă mă interesează și vreau să întâlnesc oameni noi. De asemenea pot să nu merg fiindcă mă voi simți judecat. N-am nimic de spus și oricum, am mai fost la seri de-astea, toate sunt la fel.

Cu oricare gând aș pleca acolo, e posibil să am dreptate.

Poate și ție ți s-a întâmplat. Unuia îi răspunzi „Mă mai gândesc”. Altuia, „Dacă termin la timp, vin”. Mai e și „Te anunț eu”, care sună a politețe și e un refuz amânat.

Nimeni dintre cei care invită nu știe ce seară am văzut eu în minte: una în care stau lângă geam, nu am ce spune, iar cineva mă întreabă ce-am mai făcut.

Scenariul serii l-am scris eu, iar ceilalți nici n-au aflat că joacă în el.

Și totuși, nu orice reținere vine din imaginație și nu orice refuz vine din teamă. Uneori știu exact ce mă așteaptă: o seară la care am mai fost, cu oameni care mă obosesc, într-un zgomot pe care nu-l mai duc.

Atunci nu îmi imaginez, ci țin minte. Dar invitația necesită un răspuns. O decizie trebuie luată. Trebuie luată sau am luat deja decizia?

Telefonul e tot în mână, iar „Vedem” stă necitit pe ecran. Mă uit la el: Când scriu „vedem”, la care seară răspund? La cea de care m-am săturat sau la cea pe care mi-am imaginat-o?